Ńòóäîïćäèÿ Ăëàâíàÿ Ńëóśàéíàÿ ńòđàíèöà Îáđàòíàÿ ńâÿçü

Đàçäćëû: Àâòîìîáèëè Àńòđîíîìèÿ Áèîëîăèÿ Ăćîăđàôèÿ Äîì è ńàä Äđóăèć ÿçûêè Äđóăîć Èíôîđìàòèêà Èńòîđèÿ Êóëüòóđà Ëèòćđàòóđà Ëîăèêà Ìàòćìàòèêà Ìćäèöèíà Ìćòàëëóđăèÿ Ìćőàíèêà Îáđàçîâàíèć Îőđàíà òđóäà Ïćäàăîăèêà Ïîëèòèêà Ïđàâî Ïńèőîëîăèÿ Đćëèăèÿ Đèòîđèêà Ńîöèîëîăèÿ Ńïîđò Ńòđîèòćëüńòâî Òćőíîëîăèÿ Òóđèçì Ôèçèêà Ôèëîńîôèÿ Ôèíàíńû Őèìèÿ Śćđśćíèć Ęêîëîăèÿ Ęêîíîìèêà Ęëćêòđîíèêà

GOANA DUPĂ AUR SPRE PÂRÂUL SQUAW[10].




 

Două luni mai târziu, după ce porniseră după elani ca să-și facă rost de hrană, Smoke Bellew și Shorty erau din nou la crâșma Elkhorn din Dawson.Vânătoarea se încheiase, carnea fusese adusă și vândută cu doi dolari jumătate livra și aveau acum amândoi laolaltă trei mii de dolari în praf de aur și un atelaj strașnic de câini. Avuseseră parte de noroc cu ghiotura. Cu toate că nebunia goanei după aur alungase vânatul cu multe sute de mile mai spre inima munților, încă înainte de a parcurge distanța asta, cei doi încolțiseră patru elani într-un canion îngust. Misterul, care le scosese elanii acela răzlețiți în cale, era la fel de mare ca și norocul vânătorilor, pentru că, în aceeași zi, lângă ei poposiră patru familii de indieni înfometați care spuneau că nu găsiseră nici urmă de vânat mai departe, cale de trei zile de mers. Au schimbat carnea pe niște câini sleiți de foame și ei și după ce-i hrăniră o săptămână ca lumea, Smoke și Shorty puseră animalele în hamuri și porniră să transporte carnea spre piața de la Dawson care abia îi aștepta.

Cei doi erau acum în fața unei alte probleme, întrebându-se cum să transforme aurul în de-ale gurii. Prețul curent al făinii și fasolei era de un dolar și jumătate livra, numai că părea greu să găsești pe cineva care să ți le vândă. Dawsonul era în ghearele foametei. Sute de oameni cu bani în buzunare, dar fără alimente, fuseseră nevoiți să părăsească ținutul. Unii o luaseră pe râu la vale, chiar înainte de a veni înghețul și mult mai mulți, având de-ale gurii cât abia-abia să le ajungă, o luaseră pe jos, bătând cele șase sute de mile pe gheață, spre Dyea.

Smoke îl întâlni pe Shorty în crâșma încălzită și-l găsi pe acesta din urmă vesel nevoie mare.

— Viața fără niște whisky și cele ce-ți încălzesc inima nu face nici o ceapă degerată, aruncă Shorty în loc de salut, în vreme ce-și smulgea niște țurțuri de gheață din mustața care începuse să se moaie și-i aruncă zuruind pe podea. Și am făcut taman acum rost de optșpe livre de zahăr. Și moșulică nu mi-a luat decât trei dolari de livră. Tu ce baftă ai avut?

— Nici eu n-am stat degeaba, îi răspunse Smoke plin de mândrie. Am cumpărat cincizeci de livre de făină și pe pârâul Adam e un individ care zice că-mi mai dă încă cincizeci mâine.

— Minune! ’Neînțeles că de-acum o să răzbim până se dezgheață râul. Știi, Smoke, câinii ăia ai noștri-s de bază. Unul care voia să cumpere câini mi-a oferit câte două sute de dolari bucata, pentru cinci dintre ei, da’ i-am zis că nu ține. De când înfulecă la carne, arată de minune atunci când sunt puși la treabă. Numai că nu-mi prea vine la îndemână să hrănesc niște suflete de câini cu haleală care mă costă doi dolari jumătate livra. Haide să radem un pahar. Simt că trebuie să sărbătoresc cele opșpe livre de zahăr.

Câteva minute mai apoi, în vreme ce cântărea la balanță praful de aur cuvenit pentru băutură, tresări deodată aducându-și aminte de ceva.

— Am uitat cu totul de individul pe care trebuia să-l întâlnesc la Tivoli. Are omul niște slănină stricată și o vinde cu un dolar juma livra. O putem da la câini și scutim un dolar pe zi de fiecare masa. Salutare!

— Salutare! îi răspunse Smoke. Eu mă duc la cabană și mă dau la aghioase.

Abia ieșise Shorty din local când pe ușa dublă intră un bărbat înfofolit în blănuri. Chipul acestuia se lumină când îl zări pe Smoke, care-l recunoscu deîndată pe Breck, cel căruia îi trecuseră barca peste pragurile de la Box Canyon și White Horse.

— Am auzit că ești prin târg, îi spuse Breck grăbit, în vreme ce-și strângeau mâinile. De jumătate de ceas te tot caut. Haide afară, vreau să stăm de vorbă.

Smoke se uită cu regret la soba încinsă la roșu care vuia plăcut.

— Aici nu e bine?

— Nu. E ceva important. Hai afară.

Pe când ieșeau, Smoke își scoase o mănușă, aprinse un chibrit și se uită la termometrul care era agățat lângă ușă. Își puse iute înapoi mănușa de parcă gerul l-ar fi ars. Deasupra capului se bolteau luminile aurorei boreale, iar din tot Dawsonul se înălța urletul tânguitor al miilor de câini-lup.

— Cât arată? întrebă Breck.

— Șaizeci sub zero.

Kit scuipă de încercare și scuipatul îngheță în zbor.

— Termometrul funcționează, poți fi sigur. Și tot scade. Acum un ceas erau doar cincizeci și două. Să nu-mi spui că iar se pornește vreo vâjâială după aur.

— Ba da, îi spuse în șoaptă Breck, prudent, aruncând priviri îngrijorate în jur de teamă să nu-l audă cineva. Doar știi că Pârâul Squaw se varsă în Yukon de partea cealaltă, la vreo treizeci de mile mai sus, nu?

— Nimic de făcut în partea aia, se pronunță Smoke. A fost prospectat cu ani de zile în urmă.

— Așa s-a întâmplat și cu celelalte pâraie care s-au dovedit bogate. Ascultă. E treabă uriașă! Numai între opt și douăzeci de picioare până la rocă. N-o să fie teren concesionat care să nu dea juma de milion. Dar secret! Mormânt. Doi sau trei dintre cei mai buni prieteni ai mei mi-au vândut pontul. I-am spus neveste-mi imediat că vin să te caut înainte de a o porni. Acum salutare. Haita mea de câini e ascunsă pe mai la vale. De fapt când mi-au vândut pontul m-au făcut să promit că nu o iau din loc înainte ca să adoarmă toată lumea din Dawson. Știi doar ce se întâmplă dacă te vede cineva că o pornești la drum cu sculele de prospectat. Ia-ți tovarășul și valea. Ar trebui să jalonezi al patrulea sau al cincilea teren de la lacul descoperirii. Nu uita – Pârâul Squaw. E al treilea după ce treci de Pârâul Swede.

Când Smoke intră în mica lor cabană de pe colina din spatele Dawsonului, auzi un sforăit greu, familiar.

— Ei, bagă-te în pat, mormăi Shorty când Smoke îl scutură de umăr. Eu nu-s în schimbul de noapte, mai spuse el, când mâna care-l scutura se arătă și mai insistentă. Spune-i barmanului ce-ți plânge inimioara.

— Hai, dă-i drumul în ciubote, îi spuse Smoke. Avem de jalonat niște concesiuni aurifere.

Shorty sări în capul oaselor și mai-mai să explodeze, dar Smoke îi acoperi gura cu mâna.

— Sșșșt! îl preveni Smoke. Lovitură mare! Nu trezi toți vecinii. Dawsonul doarme dus.

— Aha! Ar trebui să mă convingi și pe mine. Nimeni nu scoate un cuvânt când e vorba de o lovitură, ’neînțeles că nu. Dar nu-i curios, fir-ar să fie, că și așa toată lumea o pornește la drum?

— Pârâul Squaw, îi șopti Smoke. Asta-i. Breck mi-a vândut pontul. Și rocă la suprafață. Și aurul de la rădăcina ierbii în jos. Haide. Ne luăm fiecare bagaje puține și o ștergem!

Shorty închise ochii, lunecând din nou spre somn. În clipa următoare păturile de pe el zburară.

— Dacă tu n-ai nevoie, am eu! îi explică Smoke.

Shorty o porni pe urma păturilor și începu să se îmbrace.

— O să luăm și câinii cu noi? întrebă el.

— Nu. Pârtia o ia în susul pârâului și poți fi sigur că nu a mai bătut-o nimeni și fără ei ajungem mai repede.

— Atunci să le arunc ceva de mâncare, să le ajungă până ne întoarcem. Să nu uiți să iei niște coajă de mesteacăn și o lumânare.

Shorty deschise ușa, simți mușcătura gerului și se trase iute înapoi să-și lase în jos urechile căciulii și să-și pună mănușile. Se întoarse după cinci minute, frecându-și viguros nasul.

— Smoke, eu sunt contra acestei expediții. Afară-i un ger al naibii, mai înghețat decât erau balamalele lumii cu o mie de ani înainte de a scapără prima scânteie. Și în plus mai e și vineri treisprezece și o să dăm de belea cum te văd și cum mă vezi.

Cu câte o boccea mică în spinare, cu uneltele de prospectat, cei doi traseră ușa după ei și porniră pe panta colinei la vale. Spectacolul aurorei boreale se încheiase și în gerul universal numai stelele mai scânteiau, iar la lumina lor chioară picioarele bâjbâiau drumul. La o curbă a drumului, Shorty lunecă și se trezi în zăpada adâncă și ridică glasul binecuvântând și ziua și săptămâna și luna în care se aflau.

— N-ai putea să-ți mai ții gura? Îl mustră Smoke. Lasă calendarul în pace. O să trezești tot Dawsonul ca să ne ia urma.

— Ha-ha! Vezi lumină în cabana aia? Și în cea de dincolo? Auzi cum se trântește o ușă. Da, ’neînțeles, toți în Dawson dorm. Și cu luminile alea? ’Neînțeles, e la capul morților. Nu știe nimeni de expediția asta de prospectare, fii-ar să fie.

Când ajunseră la poalele colinei și erau deci în mijlocul Dawsonului, luminile se aprindeau una după alta prin mai toate cabanele, ușile se trânteau și din urmă se auzea scârțâitul unei groaze de mocasini prin zăpada înghețată. Și din nou Shorty își vărsă năduful.

— Dar să fiu a’ dracului că mulți mai participă la înmormântarea asta.

Depășiră un individ care stătea lângă potecă și chema pe cineva în șoaptă, foarte îngrijorat:

— Charley, ah, haide odată s-o pornim.

— Ai văzut ce are individul în spinare? Tare departe trebuie să fie cimitirul de s-au apucat ăștia să-și pună în boccele și păturile.

Când ajunseră pe strada principală, în urma lor se înșiraseră o sută de bărbați și în timp ce bâjbâiau la lumina înșelătoare a stelelor căutând poteca ce ducea la vale spre malul râului, auziră sosind încă pe atâția. Shorty lunecă și zbură la vale pe un tobogan de vreo treizeci de picioare, oprindu-se în zăpada afânată. Smoke o luă după el, izbindu-se de celălalt care încerca să se salte în picioare.

— Eu am descoperit primul drumul ăsta! se bâlbâi el în timp ce-și scotea mănușile ca să-și scuture zăpada.

În clipa următoare o zbughiră amândoi plini de groază, din calea trupurilor celor din urma lor care veneau acum grămadă. Când înghețase râul, chiar prin locul acela se formase o îngrămădire de ghețuri și sloiurile se săltaseră în sus, într-un perfect haos, acum acoperit de zăpadă. După ce căzu zdravăn de mai multe ori, Smoke scoase lumânarea și o aprinse. Cei din spate îl salutară cu urale. În aerul acela neclintit, lumânarea ardea bine și Shorty găsi drumul cu mai multă ușurință.

— Asta zic și eu expediție! își dădu cu părerea Shorty. Sau or fi cu toții somnambuli?

— În orice caz suntem în capul unei întregi procesiuni, îi răspunse Smoke.

— Nu știu zău! Acolo în față or fi niscaiva licurici. Poate că toți sunt licurici și ăla și ălălalt. Ia uită-te! Crede-mă, în față e altă procesiune întreagă.

Ca să ajungi la malul de vest al Yukonului era o milă bună prin haosul acela de ghețuri și lumânările pâlpâiau pe tot drumul acesta șerpuit. În spatele lor, chiar până pe buza țărmului, pe care tocmai coborâseră, se vedeau alte lumânări și mai multe.

— Ehei, Smoke, asta nu-i expediție, e bejenie. Or fi vreo mie de oameni înaintea noastră și vreo zece mii în urmă. Ascultă tu aici la nenea. Doctoria mea-i amară da-i bună. Și când mi se abate mie ceva, înseamnă că așa-i, ’neînțeles. Am pornit-o cu stângul în expediția asta. Hai să ne întoarcem și să ne tragem la un somn.

— Dacă vrei să mergi mai departe, cruță-ți suflul, îi replică Smoke îmbufnat.

— Ehei, am eu picioare scurte, dar se îndoaie bine de la genunchi, nu mă bate la mușchi și, ’neînțeles, că-i las de căruță pe toți amărâții ăștia de pe gheață.

Smoke știa că omul are dreptate și de multă vreme se convinsese de puterea lui fenomenală când era vorba de mers pe jos.

— Am mers mai încet numai pentru ca să-ți mai las o șansă, îl luă peste picior Smoke.

— Iar eu am bătut drumul pe urmele tale. Dacă nu ești în stare să tragi mai tare, lasă-mă pe mine în față să dau eu ritmul.

Smoke grăbi pasul și, curând, ajunseră din urmă o coloană de prospectori.

— Smoke, ia-o înainte, îl îmboldi celălalt. Treci peste morții ăștia neîngropați. Aici nu e înmormântare. Ia zăpada în piept ca și cum ai avea treabă.

În ceata aceea Shorty numără opt bărbați și două femei și, înainte de a trece de îngrămădirea de ghețuri, el și Shorty depășiră un alt grup de vreo douăzeci de oameni. Cu câțiva pași înainte de țărmul vestic, poteca o lua spre sud, ieșind la gheață netedă. Numai că gheața aceea era îngropată sub câteva picioare de zăpadă afânată. Pe acolo ducea pârtia de sănii, o panglică îngustă de zăpadă bătută de numai două picioare lățime. De-o parte și de alta te îngropai până la genunchi sau chiar mai adânc în zăpadă. Cei pe care-i depășeau nu prea se dădeau la o parte cu plăcere și adesea Smoke și Shorty trebuiau să intre în zăpada adâncă și printr-un efort formidabil să-și croiască drum mai departe. Shorty era pesimist și de nestăpânit. Când ceilalți prospectori se supărau că erau depășiți, el nu se lăsa și le replica.

— De ce vă grăbiți așa? îl întrebă unul dintre ei.

— Da’ tu de ce te grăbești? îl întrebă el. O echipă de prospectori a coborât pe Indian River încă de ieri după-amiază și ți-a luat-o înainte. N-a mai rămas nici o palmă de teren neocupat.

— Și dacă-i așa, uite te întreb din nou: ce-i cu atâta grabă?

— Cine? Eu? Eu nu-s prospector. Eu lucrez pentru guvern. Sunt în misie oficială. Bat drumurile ca să fac recensământul la Pârâul Squaw.

Altuia, care-l întâmpinase cu vorbele: încotro, micuțule? Chiar ai de gând să bați și tu parii jaloanelor la o concesiune? Shorty îi răspunse: „Eu? Păi eu-s cel care a făcut descoperirea pe Pârâul Squaw și acum mă întorc după ce mi-am înregistrat concesiunea pentru ca nu cumva vreun ageamiu să-mi încalce drepturile asupra lui.”

În porțiunea de drum netedă, oamenii înaintau în medie cu trei mile jumătate pe oră. Smoke și Shorty făceau însă patru și jumătate, iar uneori mai și trăgeau câte o scurtă fugă, așa că înaintau repede.

— Shorty, am să te alerg până rămâi în picioarele goale, îl provocă Smoke.

— Ehei, eu mi-s în stare să merg cu tălpile goale până te las și pe tine fără mocasini. Deși n-are nici un rost. Uite m-am gândit și răzgândit. O concesiune pe pârâu are cinci sute de picioare, să zicem la o milă. În fața noastră sunt vreo mie de prospectori și pârâul n-are o sută de mile lungime. Unii or să mai rămână și pe dinafară și tare mi-e teamă că o să cam semene cu mine și eu tine.

Înainte de a-i răspunde, Smoke o luă deodată iute la picior, pe neașteptate, lăsându-l pe Shorty cu mulți pași în urmă.

— Dacă nu mai bombănești atâta și te ții de mine, o s-o luăm înaintea multora din mia de care tot zici, îl certă el.

— Cu cine? Cu mine vorbești? Păi dacă te dai din drumul meu am să-ți arăt eu cum se merge.

Smoke râse și din nou iuți pasul.

— Shorty, am să te jupoi de viul. De când am pus piciorul pe pârtie la Dyea eu mi-am refăcut fiecare celulă a trupului. Carnea pe mine-i tare ca talpa, amară și afurisită ca o mușcătură de șarpe cu clopoței. Acum câteva luni m-aș fi felicitat eu dacă aș fi fost în stare doar să scriu vorbele astea, dar n-am fost în stare. A trebuit să trăiesc realitatea asta mai întâi, iar acum, dacă tot o trăiesc, nu mai are rost s-o scriu. Sunt dintr-o stofă a dracului, neîndurătoare și nu s-a născut încă munteanul pipernicit care să mă provoace și să nu i-o întorc cu dobândă. Uite, treci tu în față și jumătate de oră o ții cât poți tu de tare. Fii cât mai afurisit și când te-ai răzbunat, trec eu în față și preț de-o jumătate de ceas îți arăt eu cât de afurisit pot fi.

— Haha! pufni Shorty senin. Și nici nu i s-a uscat cașul la gură. Ia treci din cale să-ți arate tăticu’ cum se merge la drum.

Câte jumătate de oră, pe rând, a trecut fiecare în frunte, stabilind ritmul. Prea multe vorbe nu și-au mai spus. Efortul îi încălzise, deși suflarea le îngheța de cum le ieșea pe buze. Gerul era atât de aspru, încât aproape tot timpul trebuiau să-și frece nasul și obrajii cu mănușile. Cum nu le mai frecau câteva minute, începea să le amorțească și apoi trebuiau să și le frece cu și mai mare osârdie, până când simțeau înțepături, semn că se restabilise circulația sângelui.

De nenumărate ori socotiseră că au ajuns în fine în frunte, dar mereu întâlneau alți și alți prospectori care porniseră înaintea lor. Uneori, câte un grup de bărbați încercau să țină pasul cu ei, dar, după o milă sau două, se lăsau întotdeauna păgubași și dispăreau în întuneric, în urmă.

— Noi am bătut pârtiile toată iarna, spuse Shorty. Și babalâcii ăștia care au zăcut numai pe lângă cabană de s-a muiat carnea pe ei, mai au nasul să creadă că se pot ține după noi. Dacă ar fi fost căutători de aur din ăia vechi, ar fi fost altceva. Și un veteran, dacă știe ceva, atunci știe să meargă pe jos.

La un moment dat, Smoke aprinse un chibrit și se uită la ceas. N-a mai repetat figura, pentru că mușcătura gerului pe mâinile goale a fost atât de iute și afurisită că i-a trebuit jumătate de oră până să simtă că și le-a încălzit din nou.

— Patru ceasuri, spuse el, trăgându-și mănușile și am lăsat în urmă trei sute.

— Trei sute și optzeci și cinci, îl corectă Shorty. Am ținut socoteala. Hei, străine, ia dă-te din calea mea. Lasă-l să pornească în expediție pe unul care știe ce-i aia expediție.

Cuvintele acestea le adresă unuia care era evident la capătul puterilor și abia mai era în stare să meargă, împleticindu-se și acum bloca poteca. Până acum nu-l întâlniseră decât pe acesta și pe încă unul care erau epuizați de tot, pentru că ajunseseră aproape de capul șirului prospectorilor. Abia mai târziu au aflat de ororile acelei nopți. Oameni sfârșiți se așezau să se odihnească la marginea cărării și nu s-au mai putut ridica din nou. Șapte dintre ei au murit înghețați, iar la spitalul din Dawson se efectuaseră asupra supraviețuitorilor zeci de amputări de degete de la picioare și mâini și chiar picioare întregi. Și asta pentru că expediția spre pârâul Squaw avusese loc în cea mai geroasă noapte a anului. Înainte de venirea dimineții, spirtul din termometrele de la Dawson arătau șaptezeci de grade sub zero. Câteva minute mai târziu, întâlniră alt om sfârșit, așezat pe o bucată de gheață, la marginea pârtiei.

— Hopa sus, soră Mary, îl întâmpină Shorty vesel. Nu sta pe loc, mișcă, altfel dacă mai stai mult o să ajungi sloi și dumneata.

Omul nu le răspunse și se opriră să vadă ce se întâmplase.

— Țeapăn ca un buștean, își dădu cu părerea Shorty. Dacă-i dai un brânci se sparge.

— Vezi dacă mai respiră vreun pic, spuse Smoke, în vreme ce cu mâna goală, fără mănușă, căută pe sub haina de blană și lânurile omului să vadă dacă-i mai bate inima.

Shorty își ridică una din urechile căciulii și se aplecă spre buzele omului.

— Nici o suflare, îi spuse el.

— Nici inima nu-i mai bate, confirmă Smoke.

Își puse mănușa la loc și își lovi mâna furios aproape un minut înainte de a și-o scoate din nou să aprindă un chibrit. Era vorba de un bătrân, fără îndoială mort. În scurta licărire a chibritului apucară să vadă o barbă lungă și căruntă, prinsă de țurțuri până la nas, cu obrajii albiți de ger și ochii închiși, cu pleoapele lipite de gheață. Apoi chibritul se stinse.

— Haide, spuse Shorty frecându-și o ureche. Nu-i mai putem fi de ajutor cu nimic moșneagului. Și mi-a mai înghețat și urechea. O să mi se ducă toată pielea asta afurisită de pe ea și o săptămână întreagă o să mă doară.

Câteva minute mai târziu, când o undă de lumină împrăștie pe cer o pulsație de flăcări, cei doi zăriră la un sfert de milă în față, două mogâldețe înaintând pe gheață. Dincolo de ele, pe o milă întreagă, nu se mai zărea nici o mișcare.

— Ăștia-s în fruntea procesiunii, spuse Smoke când se lăsă din nou bezna. Haide, după ei.

După jumătate de oră, când văzură că nu reușesc să-i ajungă din urmă pe cei doi din față, Shorty se puse pe fugă.

— Chiar dacă-i ajungem, n-o să-i întrecem noi niciodată, spuse el gâfâind. Dumnezeule, ăștia știu să se întindă la drum. Pariu mie la sută că ăștia nu-s chekako. Ăștia-s veterani adevărați, poți să ai încredere în ce zic eu.

Când, în cele din urmă, îi ajunseră, Smoke era în frunte și fu și el fericit să mai slăbească puțin ritmul și să meargă pe urmele lor. Dar imediat i se păru că dinaintea lui trebuia să fie o femeie. Cum de-i veni ideea asta n-ar fi putut spune. Silueta de dinaintea lui, încotoșmănată în blănuri, cu gluga pe cap, arăta la fel ca oricare altă siluetă, dar începu să-l bântuie ideea că avea un aer foarte cunoscut. Așteptă să se ivească următoarea izbucnire a aurorei boreale și la lumina ei zări niște mocasini micuți. Văzu chiar ceva mai mult – mersul și-și dădu imediat seama că era un mers pe care-și promisese să nu-l uite niciodată.

— Tipa știe să meargă, fir-ar! mărturisi Shorty răgușit. Pariu că-i indiancă.

— Bună, domnișoară Gastell! i se adresă Smoke.

— Bună! răspunse ea, întorcând capul și aruncând o privire scurtă. E prea întuneric să văd cu cine am de-a face. Cine sunteți?

— Smoke.

Fata râseîn ciuda gerului, iar Smoke rămase convins că era cel mai plăcut râspe care-l auzise vreodată.

— Dar nu te-ai însuratși n-ai crescut toțicopiii aceia de care-mi vorbeai?

Dar înainte de a putea el să-i răspundă, ea continuă:

— Câți chekako sunt în urma noastră?

— Câteva mii după câte cred eu. Noi am lăsat în urmă peste trei sute și ăștia nu-și pierdeau vremea de pomană.

— Iarăși vechea poveste, spuse fata cu părere de rău. Noii veniți pun mâna pe concesiunile de pe pâraiele bogate, iar veteranii, care au avut curaj, au îndurat atâtea și au fost primii în ținutul ăsta nu se aleg cu nimic. Tot veteranii au descoperit aurul de pe Pârâul Squaw – e un mister cum a răsuflat secretul – și au trimisvorbă tuturor veteranilor la Leul de Mare. Dar până acolo sunt cu zece milemai mult decât până la Dawson și când o să ajungă și ei încoace o să găsească tot pârâul împărțit în concesiuni până la ceruri de către toți ageamii din Dawson. Nu e drept, nu-i drept să aibă parte de un ghinion atât de parșiv.

— E păcat mare, spuse Smoke, împărtășind sentimentelefetei,dar să fiual naibii dacă știu ce-ai putea face dumneata în situația asta! Primul venit, primul servit, doar știi.

— Aș vrea să pot faceceva, îi aruncă ea tăios. Aș vrea să-i văd pe toți ageamii înghețațila marginea pârtiei, să lise întâmple ceva groaznic, care să-i țină în loc până vin veteranii de la Leul de Mare.

— Ei acum sunt sigur că ai pentru noi niște intenții cumplite, îi spuse el râzând.

— Nu-i asta, făcu ea iute. Îi cunosc pe cei de la Leul de Mare, om cu om și să știi că sunt oameni. În ținutul ăsta au murit ei de foame pe vremuri și au muncit ca niște uriași ca să mai ridice țara asta. Sunt niște eroi și ar merita și ei o răsplată și când colo vin câteva mii de ageamii neînțărcați, care nu și-au câștigat în nici un fel dreptul de a concesiona terenuri și le-o iau cu mile și mile înainte. Și acum, dacă o să-mi ierți toată vorbăria asta, am să-mi cruț suflarea, fiindcă nu se știe când și dumneata și toți ceilalți veți încerca să mă depășiți și pe mine și pe tata.

Vreun ceas și ceva Joy și Smoke nu și-au mai spus nici o vorbă, deși el băgase de seamă că fata și cu taică-su schimbaseră niște cuvinte în șoaptă.

— Acum știu cine-s, îi spuse Shorty lui Smoke. El e Louis Gastell, vână tare. Iar ea trebuie să fie odrasla lui. Omul a venit în țara asta de atâta vreme că nu-și mai aduce nimeni aminte de când și și-a adus și fata cu el, pe când era doar o pruncă. El și Beetles au fost tovarăși de afaceri și au adus pe Koyukuk primul vaporaș.

— Acum nu mai cred că e nevoie să-i depășim și pe ei, îi spuse Smoke. Am ajuns oricum în fruntea expediției și nu suntem decât noi patru.

Shorty fu de acord și urmă un alt ceas în cursul căruia nimeni nu scoase o vorbă, ci ținură același pas mai departe. La ora șapte, întunericul fu sfâșiat de o ultimă reprezentație a aurorei boreale care dezvălui înspre vest o deschidere largă între munții încărcați de zăpadă.

— Pârâul Squaw! exclamă Joy.

— Dar știu că am mers! se bucură Shorty. După mine ar fi trebuit să ajungem abia peste vreo jumătate de ceas, cel puțin. Probabil că am cam întins pasul.

În acest punct drumul de la Dyea, blocat de îngrămădirile de sloiuri, se abătea brusc peste Yukon, către malul de est. Și aici trebuiau să părăsească pârtia principală, bine bătută, să escaladeze haosul sloiurilor și să urmeze o potecă nu prea vizibilă, neumblată, care șerpuia pe malul de vest.

Louis Gastell, aflat în frunte, lunecă din cauza beznei pe gheața denivelată și se ridică în capul oaselor ținându-și glezna cu amândouă mâinile. Se chinui să se ridice în picioare, porni din nou, dar într-un ritm mai lent, șchiopătând vizibil. După câteva minute se opri deodată.

— N-are rost, îi spuse el fiicei sale. Mi-am scrântit un tendon. Ia-o înainte și marchează o concesiune pentru mine și una pentru tine.

— Vă putem ajuta cu ceva? întrebă Smoke binevoitor.

Louis Gastell clătină din cap.

— Ea poate să marcheze cu jaloane două terenuri. Eu am să mă târăsc spre mal, am să fac un foc și-mi bandajez piciorul. O să fie bine. Haide, Joy! Bate țărușii de hotar mai sus de terenul unde s-a făcut descoperirea. Mai sus e mai bogat locul.

— Uite niște coajă de mesteacăn, îi spuse Smoke, împărțindu-și provizia în două. De fata dumitale avem noi grijă.

Louis Gastell râse răgușit.

— Mulțumesc oricum, îi spuse el, dar știe să se descurce și singură. Țineți-vă după ea și o să vedeți ce face.

— Te supără dacă rămân eu în față? îl întrebă ea pe Smoke, pornind înainte. Eu știu ținutul mai bine decât voi.

— Condu-ne, îi spuse Smoke amabil, deși sunt de acord cu dumneata că e o rușine ca noi, niște chekako, să-i întrecem pe veteranii de la Leul de Mare. Nu există nici o cale ca să ne scuturăm de ceilalți?

Fata clătină din cap.

— N-avem cum ne ascunde urmele și ceilalți o să se țină după noi ca oile.

După vreun sfert de milă, ea o coti scurt către vest. Smoke băgă de seamă că mergeau prin zăpadă neumblată deloc, dar nici el nici Shorty nu observară că poteca abia vizibilă pe care merseseră până atunci continua spre sud. Dacă ar fi putut vedea ce face Louis Gastell, istoria ținutului Klondike ar fi fost scrisă altfel, fiindcă l-ar fi zărit pe bătrânul veteran mergând fără să mai șchiopăteze, ci alergând și adulmecând pârtia ca un copoi pe urmele lor. De asemenea, l-ar fi văzut bătătorind și lărgind noua potecă spre vest pe care apucaseră ei. Iar, în cele din urmă, l-ar fi văzut ținând în continuare vechea pârtie, abia vizibilă, care ducea spre sud.

Și pe pârâul acela în sus mergea o potecă, dar era atât de puțin folosită că cei trei o pierdeau mereu în întunericul ce domnea în jur. După vreun sfert de oră, Joy Gastell se arătă dornică să treacă în urmă și-i lăsă pe cei doi bărbați să deschidă pârtie înainte pe rând. Această încetinire a mersului celor din față le îngădui căutătorilor de aur din urmă să-i ajungă și, când se făcu ziuă, la ora nouă, în spate, cât vedeau cu ochii, era un șir compact de oameni. La vederea acestei priveliști, lui Joy îi sticliră ochii întunecați.

— De când am luat-o în susul pârâului? întrebă ea.

— De două ceasuri bune, îi răspunse Smoke.

— Și cu două ore înapoi, asta înseamnă patru ceasuri, râse ea. Coloana celor de la Leul de Mare e salvată.

Prin mintea lui Smoke trecu o vagă bănuială, se opri și se întoarse spre ea.

— Nu pricep, făcu el.

— Nu? Atunci să-ți spun eu. Acesta-i Pârâul Norvegia, Pârâul Squaw este următorul spre sud.

O clipă Smoke rămase mut.

— Ai făcut-o într-adins? o întrebă Shorty.

— Am făcut-o ca să le dau o șansă veteranilor.

Fata râse batjocoritor. Cei doi bărbați se uitară zâmbind unul la celălalt și, în cele din urmă, izbucniră și ei în râs.

— Dacă neamul femeilor n-ar fi atât de rar prin ținutul ăsta, te-aș pune pe genunchi și ți-aș trage o mamă de bătaie, o asigură Shorty.

— Tatăl dumitale nu și-a scrântit nici un fel de tendon, ci a așteptat până ne-am îndepărtat suficient și apoi a pornit la drum, nu-i așa? o întrebă Smoke.

Ea încuviință dând din cap.

— Ești un fel de nadă?

Fata încuviință din nou și de data asta Smoke râse din toată inima. Era râsul spontan al unui om învins definitiv.

— De ce nu sunteți supărați pe mine? întrebă ea bosumflată. Sau măcar să mă cârpiți?

— Păi eu zic că mai bine am lua-o înapoi, îl îmboldi Shorty. Dacă stau pe loc îmi îngheață picioarele.

Smoke clătină din cap.

— Asta ar însemna patru ceasuri bune pierdute. De-acum am urcat vreo opt mile pe pârâul acesta și, după cum se vede înainte. Norvegia face un cot spre sud. O să ținem mai departe cursul și o să traversăm noi pe undeva culmea dintre cele două pâraie și o să nimerim mai sus de locul descoperirii.

Se uită la Joy.

— Nu vii și tu cu noi? Doar i-am promis tatălui dumitale că o să-ți purtăm de grijă.

— Eu… șovăi fata. Da, cred că am să merg dacă nu vă încurcă.

Se uita drept în ochii lui și de data asta pe chipul ei nu se mai citea nici provocare, nici batjocură.

— Domnule Smoke, mă faci să-mi pară aproape rău pentru isprava mea, zău. Dar cineva trebuia să-i salveze pe veterani.

— Îmi vine să cred că prospecțiunile după aur sunt în cel mai bun caz un prilej de a face sport.

— Și mie îmi vine să cred că voi doi sunteți mari amatori de așa ceva, continuă ea, adăugind apoi cu oumbră de regret. Ce păcat că nu sunteți și voi veterani!

Încă două ceasuri urmară cursul pârâului înghețat, apoi oluară pe un afluent îngust și prăpăstios care venea dinspre sud. Pe la amiază, începură să urce panta culmii ce separa apele. În urma lor zăriră șirul lung al căutătorilor de aur deschizând pârtie. Ici și colo, coloane de fum arătau că unii făcuseră popas.

Cei trei însă aveau de bătut drum greu. Se luptau vârâți până la brâu în zăpadă și, după câțiva pași, erau nevoiți să se oprească să-și mai tragă sufletul. Shorty fu cel dintâi care ceru să facă un mic popas.

— De mai bine de douăsprezece ceasuri tot ținem pârtia, spuse el. Smoke, recunosc sincer că sunt obosit mort. Și tu la fel. Și nu mi-e rușine să strig în gura mare că sunt în stare să mă țin cu dinții de plimbarea asta, ca un indian lihnit de o ciozvârtă de urs. Dar fata asta, săraca, nu se mai poate ține pe picioare dacă nu pune și ea ceva la stomac. Uite, aici facem foc. Ce ziceți?

Se apucară să încropească locul de popas atât de metodic, eficient și iute, încât Joy, care-i urmărea cu priviri pline de gelozie, recunoscu că nici veteranii nu s-ar fi descurcat mai bine. Niște crengi de molid, cu o pătură întinsă deasupra, era locul de odihnă și pregătire a mâncării. Nu se apropiară de căldura focului până când nu-și frecară nasul și obrajii fără milă, Smoke scuipă în sus și pocnetul scuipatului înghețat în aer se auzi imediat atât de tare încât clătină din cap.

— Eu mă dau bătut, spuse el. N-am mai apucat un ger ca ăsta.

— Într-o iarnă, pe Koyukuk a coborât la optzeci de grade sub zero, îi spuse Joy. Acum sunt șaptezeci sau șaptezeci și cinci și știu că mi-au cam degerat obrajii. Îmi ard ca focul.

Pe panta abruptă nu exista gheață, așa că în tigaia de spălat aur a fost adunată zăpadă fină, cristalină ca zahărul, cu toptanul până când s-a topit destulă pentru cafea. Smoke prăji niște slănină și dezgheță biscuiții. Shorty avea grijă de lemne și de foc și Joy așeză masa aceea simplă cu două farfurii, două căni, două linguri, o cutie cu sare amestecată cu piper și una de zahăr. Când se apucară de mâncat, fata și Smoke împărțiră același tacâm, mâncară din aceeași farfurie și băură din aceeași cană. Când trecură dincolo de culme, se făcuse aproape ora două și o porniră la vale pe cursul unui afluent al Pârâului Squaw. La începutul iernii, un vânător de elani tăiase pârtie în susul canionului, adică ori de câte ori o luase în sus sau în jos avusese grijă să calce pe vechile urme. În consecință, în mijlocul acelei întinderi de zăpadă afânată și acoperită de următoarele depuneri de zăpadă, exista un șir neregulat de urme bătătorite. Dacă piciorul nu nimerea una dintre urme, se afunda în zăpada moale și de obicei omul cădea. Iar vânătorul acela de elani avea niște picioare nemaipomenite de lungi. Joy, care acum dorea din tot sufletul ca cei doi să-și adjudece și ei niște terenuri și fiindu-i teamă că mergeau mai încet, ținând cont că se vedea că și ea era obosită, insistă să treacă în frunte când îi venea rândul. Viteza și felul în care ținea drumul acela precar stârniră admirația fără rezerve a lui Shorty.

— Uită-te la ea! strigă el. E numai vână și energie. Uite cum deapănă din mocasinii ăia. Fără tocuri înalte aici la noi. Folosește numai piciorușele pe care i le-a lăsat Dumnezeu. Pare femeie potrivită pentru oricare vânător de urși.

Fata se întoarse și-i aruncă un zâmbet plin de recunoștință, în care-l incluse și pe Smoke. El surprinse în asta un sentiment de amiciție, dar, în același timp, era afurisit de conștient că zâmbetul acela amical în care fusese învăluit era cât se poate de feminin.

Când ajunseră pe malul Pârâului Squaw, se uitară în urmă: șirul prospectorilor se vedea șerpuind neregulat, luptându-se să coboare panta.

Cei trei se lăsară să lunece la vale până ia albia pârâului. Apa înghețase bocnă până la fund și pârâul avea o lățime variind între douăzeci și treizeci de picioare și curgea printre malurile de depuneri aluvionare, înalte de șase până la opt picioare. Zăpada care se așternuse pe gheață nu fusese călcată de picior de om în ultima vreme și știau că se află acum mai sus de terenul unde se făcuse descoperirea și de ultimul teren jalonat de prospectorii de la Leul de Mare.

— Fiți atenți la izvoare, îl avertiză Joy pe Smoke în vreme ce acesta deschidea pârtie pe pârâu la vale. La șaptezeci de grade sub zero, rămâi fără picioare dacă se sparge gheața sub tine.

Aceste izvoare, întâlnite în mod obișnuit pe cele mai multe din apele din Klondike, nu îngheață niciodată, nici la cele mai joase temperaturi. Apa izvorăște din maluri și formează băltoace care sunt ferite de geruri chiar de gheața de deasupra și de straturile de zăpadă. Se putea întâmpla să calci pe zăpadă afinată, să se spargă sub tine pojghița aceea de gheață de jumătate de inci și să te trezești în apă până la genunchi. Pedeapsa era pierderea picioarelor dacă nu reușeai să-ți schimbi încălțările ude în cinci minute.

Deși era numai trei după-amiază, începuse să se lase crepusculul prelungit și cenușiu al zonei arctice. Se uitară pe un mal și pe celălalt să vadă copaci însemnați ceea ce le-ar fi indicat mijlocul ultimului teren jalonat. Joy, nerăbdătoare și impulsivă, reuși prima să găsească semne. Țâșni înaintea lui Smoke și strigă:

— Uite, cineva a fost înainte pe aici. Uite la zăpadă. Caută semnul făcut pe copac! Uite-l! Pe molidul acela!

Fata se afundă deodată până la mijloc în zăpadă.

— Am făcut-o și pe asta, exclamă ea tânguitor.

Apoi strigă:

— Nu te apropia de mine! Am să ies singură afară.

Înainta pas cu pas, simțind cum se sparge sub ea pojghița subțire de gheață, ascunsă de zăpada afânată, își croi drum până ajunse la teren tare. Dar Smoke nu stătuse cu mâinile în sân în vremea asta. Sări spre mal, unde crengi și vreascuri uscate, răspândite prin desișul din jurul izvorului, parcă așteptau doar chibritul. Când fata ieși la mal lângă el, se înălțau de-acum flăcările unui foc zdravăn.

— Stai jos, îi porunci el.

Ea se așeză ascultătoare în zăpadă. El își aruncă povara din spinare și întinse o pătură la picioarele ei. Din deal se auziră vocile prospectorilor care se luaseră pe urmele lor.

— Lasă-l pe Shorty să jaloneze terenurile, îl îndemnă ea.

— Du-te Shorty, îi spuse Smoke pe când se apucase să se lupte cu mocasinii fetei. Numără și tu o mie de pași și fă semnul celor două terenuri concesionate. Putem bate jaloanele de margine după aceea.

Smoke tăie cu cuțitul șireturile și pielea mocasinilor. Se făcuseră atât de țepeni de ger încât trosniră și plezniră în încercările lui de a le tăia și descoase. Șosetele groase, indiene și ciorapii groși, de lână, erau căptușiți cu gheață. Ca și cum gambele și labele picioarelor ar fi fost învelite în tablă ondulată.

— Cum simți picioarele? o întrebă el în vreme ce se chinuia cu ele.

— Cam amorțite. Nu le pot mișca și nici nu mai simt degetele. Dar o să scap eu. Focul arde minunat. Ai grijă să nu-ți degere mâinile. După cum le miști cred că au cam amorțit și ele.

Smoke își puse mănușile și preț de aproape un minut și le lovi sălbatic de coapse. Când simți din nou pișcătura sângelui care pornea să circule, își smulse mănușile și începu din nou să taie, să rupă și să sfâșie încălțările înghețate bocnă. Ieși la iveală pielea albă a unui picior, apoi și a celuilalt, ca să le muște gerul de minus șaptezeci de grade sub zero, ceea ce însemna de fapt o sută două grade sub punctul de îngheț[11].

Apoi urmă frecatul cu zăpadă, operație întreprinsă cu o energie sălbatică, până când fata începu să-și îndoaie, să-și miște degetele de la picioare, plângându-se bucuroasă că acum o doare. Pe jumătate o târî el, pe jumătate se trase ea până ajunseră lângă foc. Își întinse picioarele pe pătură, aproape de flăcările care-i salvau picioarele.

— O vreme o să trebuiască să le mai cruți, îi spuse el.

Putea să-și scoată și ea fără teamă mânușile, să-și frece și singură și să-și miște picioarele, cu îndemânarea unei ființe pricepute, atentă ca acum căldura flăcărilor să fie absorbită încet, încet de carnea picioarelor. În vreme ce ea se îndeletnicea cu treaba asta, Smoke se ocupă de mâinile lui. Zăpada nu se muia, nu se umezea, cristalele ei erau ca tot atâtea fire de nisip, încet, încet, pișcătura sângelui care începe să circule se reîntoarse în carnea înghețată. Apoi mai puse pe foc, îi desfăcu fetei din spinare povara ușoară pe care o purtase și scoase de acolo un rând complet de încălțări.

Shorty se întoarse de-a lungul albiei și urcă malul spre ei.

— ’Neînțeles c-am marcat o mie bună de picioare, anunță el. Numărul doujapte și doujopt și tocmai băteam jalonul din sus al terenului doujapte când m-am întâlnit cu primul individ din șleahta ce venea din urmă. Individul mi-a declarat așa pe șleau că nu-mi dă voie să marchez și lotul doujopt, da’ i-am zis și eu că…

— Da, da, strigă Joy, ce i-ai zis?

— Ei bine, i-am zis fără ocol că de nu se duce mai sus, cu cinci sute de picioare am să-i dau un pumn în nasul acela degerat al lui, până o să arate ca înghețata de zmeură. S-a dus mai sus și am înfipt jaloanele de centru pentru două loturi cinstite de câte cinci sute de picioare din albia pârâului. Individul și-a jalonat și el lotul următor și bănuiesc că de-acum ceata aia a împărțit albia în loturi până la izvor, ba și de partea cealaltă a cumpenei apelor. Ale noastre sunt asigurate. Acum e prea întuneric ca să mai vedem ceva, dar jaloanele de colț le putem pune mâine dimineață.

Când se treziră, văzură că în cursul nopții se produseseră schimbări. Se făcuse atât de cald, încât Smoke și Shorty, fiecare de sub păturile lui, apreciară că temperatura nu era sub douăzeci de grade minus. Valul de ger se dusese. Deasupra păturilor se depusese un strat gros de șase inci de cristale de gheață.

— Bună-dimineața. Ce-ți mai fac picioarele? o salută Smoke pe Joy Gastell aflată de cealaltă parte a cenușii focului și care își mătura cu grijă zăpada la o parte și se ridicase în capul oaselor în blănurile în care dormise.

Shorty făcu focul, sparse niște gheață din albia râului, în vreme ce Smoke pregăti dejunul. Când terminară de mâncat se lumină și de ziuă.

— Smoke, du-te și fixează tu jaloanele de colț, îi spuse Shorty. Unde am tăiat eu gheața pentru cafea, dedesubt e nisip și am să topesc niște zăpadă și am să spăl o tigaie din nisipul acela să vedem peste ce noroc am dat.

Smoke se îndepărtă cu toporul în mână să pună semnele de hotar. Porni de la semnul din centrul lotului douăzeci și șapte, o luă în unghi drept de-a curmezișul vâlcelei înguste către margine. Lucră metodic, aproape ca un automat, fiindcă în mintea lui erau încă vii amintirile din noaptea precedentă. Simți într-un fel că-și câștigase oarecum dreptul de stăpânire asupra liniilor delicate și mușchilor tari ai acelor picioare și glezne pe care le frecase cu zăpadă și de la acest teritoriu dreptul lui părea să se întindă și spre restul, peste întregul acestei femei din neamul lui. Într-un fel nedeslușit, dar mistuitor, începu să-l bântuie gândul acestei stăpâniri. I se părea că acum nu-i mai rămânea decât să se întoarcă la această Joy Gastell, s-o ia de mână și să-i spun㠄Hai!”.

Și pe când umbla dominat de aceste gânduri descoperi ceva care-l făcu pe dată să uite dreptul lui de stăpânire asupra acelor piciorușe albe de femeie. Când ajunse la marginea văii, nu bătu nici un jalon de hotar. Pentru că nu atinsese marginea vâlcelei ci se trezi la o altă albie de pârâu. Luă ca repere o salcie ruptă aflată pe aceeași linie cu un molid mare, ușor de recunoscut. Se întoarse la albia unde era marcat centrul lotului. Urmă apoi cursul pârâului, ocolind o buclă mare în formă de potcoavă și descoperi că cele două pâraie erau de fapt unul și același pârâu. Apoi, traversă de două ori prin zăpada vâlcelei, de la o margine a ei la cealaltă, trăgând prima linie a hotarului de sus al lotului douăzeci și șapte, apoi o a doua linie a hotarului de sus al lotului douăzeci și opt, din amonte. Și astfel descoperi că hotarul de sus al lotului din urmă se afla mai jos decât cel mai de jos hotar al primului lot. În crepusculul cenușiu care aducea mai degrabă a beznă, Shorty alesese cele două loturi ale lor pe un cot în formă de potcoavă.

Smoke se luptă croindu-și drum prin zăpadă, îndreptându-se către mica lor tabără. După ce termină de spălat o tigaie de nisip, Shorty explodă când îl văzu pe Smoke.

— Am pus mâna pe el! strigă Shorty, întinzând tigaia spre el. Uită-te și tu. Parșivă grămadă de aur. Sunt două sute de dolari aici ca nimic. Terenul e bogat, începând încă de deasupra nisipului aurifer. Am mai bătut eu apa în tigaie și pe la alte loturi aurifere, dar niciodată n-am dat de unt atât de gros ca cel din tigaia asta.

Smoke aruncă o privire lipsită de interes spre aurul nativ, își turnă o cană de cafea lângă foc și se așeză. Joy simți că se întâmplase ceva care nu aducea a bine și-i aruncă o privire întrebătoare, plină de nerăbdare. Shorty, la rândul lui, se bosumflă văzând indiferența tovarășului său față de descoperirea făcută.

— De ce dracu’ nu sari și tu în sus și nu te bucuri? Îl întrebă el. Aici ne-am îmbogățit, doar dacă nu-ți vine să strâmbi din nas când vezi câte două sute de dolari la o tigaie.

Înainte de a-i răspunde, Smoke luă o gură de cafea.

— Shorty, de ce dracu astea două loturi ale noastre arată precum canalul Panama?

— Adică ce vrei să spui?

— Ei bine, intrarea dinspre est a Canalului Panama e mai la vest de intrarea dinspre vest, asta-i tot.

— Zi-i mai departe, îl îndemnă Shorty. N-am prins încă poanta.

— Pe scurt, Shorty, ai însemnat cele două loturi ale noastre pe un cot mare în formă de potcoavă.

Shorty puse tigaia cu aur jos în zăpadă și sări în picioare.

— Zi-i mai departe, repetă el.

— Lotul din amonte, douăzeci și opt, e cu zece picioare mai jos decât lotul douăzeci și șapte aflat în aval.

— Smoke, vrei să spui că nu ne-am ales cu nimic?

— Mai rău decât atât,ne-am ales cu zece picioare mai puțin decât nimic.

Shorty o pomi în goană pe mal la vale. După cinci minute se întoarse. Drept răspuns la privirea întrebătoare a lui Joy, el dădu afirmativ din cap. Fără să scoată o vorba se duse la o buturugă, se așeză uitându-se țintă la zăpada din fața mocasinilor lui.

— Mai bine ridicăm tabăra și o pornim înapoi spre Dawson, spuse Smoke începând să strângă păturile.

— Smoke, îmi pare rău, îi spuse Joy. E numai vina mea.

— Nu-i nimic, o asigură el. E în firea lucrurilor, doar.

— Dar e vina mea, numai a mea, insistă ea. Tata mi-a reținut un lot lângă locul descoperirii. Vă dau lotul meu.

El clătină din cap.

— Shorty, se rugă fata.

Shorty clătină și el din cap și deodată izbucni în râs. Un râs imens. Chicotelile și hohotele înăbușite explodau în hohote nestăpânite.

— Nu-s istericale, explică el. Da’ uneori mă apucă și pe mine veselia, uite ca acum.

Din întâmplare, ochii îi căzură pe tigaia de spălat aur. Se apropie de ea și-i arse nemulțumit un picior șiîmprăștie aurul pe jos.

— Nu-i al nostru, mai spuse el. E al individului pe care l-am făcut să se tragă înapoi cu cinci sute de pași azi noapte. Și ce mă supără pe mine e că patru sute noujde picioare erau de valoare… de valoare pentru el. Haide, Smoke. Hai s-o pornim la drum spre Dawson. Și dacă ai poftă să mă ucizi, n-am să ridic un deget să mă apăr.


 







Äàòà äîáàâëćíèÿ: 2015-09-06; ïđîńìîòđîâ: 241. Íàđóűćíèć àâòîđńêèő ïđàâ


Đćêîìćíäóćìûć ńòđàíèöû:


Studopedia.info - Ńòóäîïćäèÿ - 2014-2020 ăîä . (0.057 ńćê.) đóńńêàÿ âćđńèÿ | óêđàèíńêàÿ âćđńèÿ